Vitraliile Bisericii Sf. Dionisiu din Esslingen

În biserica Sf. Dionisiu din Esslingen am Neckar s-a păstrat un important ansamblu de vitralii de la începutul secolului al XIV-lea, singurul aproape intact din Germania şi nefalsificat de măsurile de restaurare şi curăţare ale secolului al XIX-lea. Cinci din ferestrele corului acestei biserici mai conţin în mare parte piesele originare de vitraliu, asamblate pe câte patru coloane şi patrusprezece registre. Majoritatea acestor piese sunt împodobite cu pictură figurativă. Din 1899 biserica adăposteşte şi 60 de piese cu motive ornamentale, provenite din corul Bisericii Franciscane din Esslingen.

Conservare şi repartiţie

Schema corului bisericii Sf. Dionisiu cu sistemul de denotare al ferestrelor

Cinci din cele şapte ferestre ale corului lung ale bisericii conţin în repartiţia actuală vitralii. Ferestrele poartă sigle în conformitate cu poziţia lor în cor. Numerotarea pleacă de la fereasta de est, care poartă sigla I. Ferestrele care o încadrează sunt numite nord II şi sud II, în funcţie de poziţia lor faţă de I. Urmează, după acelaşi sistem, ferestrele nord III şi sud III (vezi schema din dreapta).

Complexul de vitralii s-a păstrat surpinzător de complet, dar numai prin peisele dreptunghiulare. Lipsa porţiunilor care umpleau trafoarele ferestrelor s-ar putea explica cu schimbările efectuate în cursul unei renovări din 1703/1705, cu ocazia căreia corul fusese împodobit cu un nou ansamblu de pictură murală^[1].

De-a lungul timpului porţiunile deteriorate au fost înlocuite de fragmente din compoziţia altor vitralii, care fuseseră considerate de calitate inferioară. În special ciclul cu animale a fost descompus pentru înlocuirea lacunelor în celelalte panouri; din totalul originar de 24 de piese s-au mai păstrat din acest ciclu de aceea doar şase vitralii. Ca furnizoare de material fusese degradată şi fereastra de est a Bisericii Franciscane din oraş. Aceste înlocuiri au fost uzuale din secolul al XVII-lea până pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi au făcut posibilă păstrarea vitraliilor medievale fără adaosuri sau falsificări prin restaurare^[2].

La ultima renovare de mare anvergură din 1899 lacunele din ansamblu, care fuseseră până atunci evidenţiate prin sticlă incoloră, au fost completate prin introducerea a 60 de piese de vitraliu ornamental provenite din corul Bisericii Franciscane, în 48 de registre ale ferestrelor nord III şi sud III. Pericolul unei bombardări a determinat în 1942 demontarea tuturor pieselor, care au putut fi adăpostite fără pierderi în timpul războiului. Cu ocazia demontării ansamblul a fost documentat fotografic şi cercetat de către Hans Wentzel, ceea ce a pus bazele tratării exhaustive din Corpus Vitrearum Medii Aevi.

După război complexul a fost montat într-o ordine propusă de Wentzel şi completat cu cincisprezece piese moderne, executate de Adolf Saile. Aceste lucrări au fost încheiate în anul 1953. În noua repartiţie a fragmentelor rămaseră piese incolore doar în zona de soclu a ferestrelor nord III şi sud III. Zece piese figurative care aparţinuseră de panoul I au intrat în compoziţia ferestrei sud IV, care fusese până atunci formată din geamuri incolore. Au fost montate în total 218 piese de vitralliu, care aparţin în majoritate substanţei medievale, cu unele restaurări semnificative ale reţelelor de plumb.

Fereastra nord II a corului bisericii Sf. Dionisiu

Gruparea actuală conţine următoarele subiecte iconografice:

• I - Fereastra tipologică
• Nord II - Fereastra martirilor
• Sud II - Ciclul cu scene din viaţa Mariei
• Nord III - Ciclul cristologic
• Sud III - Fereastra cu virtuţile şi cu apostolii care prezintă în inscripţii credo-ul

Iconografie

Prima interpretare iconografică a vitraliilor i se datorează lui Emil Demmler, care în 1900 identificase deja în mare parte scenele şi inscripţiile acestora. Demmler a efectuat şi o clasificare stilistică a vitraliilor care este confirmată de noile cercetări, însă articolele sale din paginile revistei Christliches Kunstblatt au trecut neobservate de istoriografia de artă a vremii, datorită lipsei unei documentaţii fotografice. De-abia Hans Wentzel a pus bazele unei cercetări moderne a ansamblului.

Clasificare stilistică şi datare

Una din primele lucrări care tratează monografic biserica Sf. Dionisiu datează geamurile la sfârşitul secolului al XIII-lea. Această lucrare de doctorat^[3] a servit la susţinerea unei datări corespunzătoare de către Wentzel în catalogul său de referinţă despre vitraliile din sud-vestul Germaniei (1958). Wentzel susţine în lucrarea sa originea pieselor din diferite ateliere renaniene şi datează montarea lor în jurul anului 1300, deşi această ipoteză contravenea datării corului în al doilea sfert al secolului al XIV-lea de către Georg Dehio^[4]. Wentzel explică discrepanţa dintre datarea vitraliilor şi cea a arhitecturii cu existenţa unui edificiu premergător corului actual^[5]. Presupunerile lui Wentzel au fost contrazise din motive stilistice de către Peter Anstett, care a susţinut o datare a vitraliilor pe la 1330^[6]. Odată cu aprofundarea cercetărilor privind producţia de vitraliu din regiune în timpul fazei de înflorire a goticului german problema periodizării a putut fi pusă mult mai diferenţiat. Astfel, Becksmann, corifeul cercetării moderne de vitraliu în Germania, a ajuns la o clasificare a complexului în trei grupe, datate în jurul anilor 1280, 1300 şi 1330. Conform acestei clasificări cele mai vechi vitralii fuseseră executate pentru un cor planificat în jurul anului 1280, urmând să fie montate în câte două compartimente în ferestre cu un singur menou. Acest cor nu a mai fost însă edificat, vitraliile au fost probabil păstrate în lăzi timp de aproape cincizeci de ani. Din perioada de construcţie a actualului cor pe la 1330 provin conform acestei ipoteze doar ciclul mariologic şi cel cristologic care sunt azi asamblate în cadrul ferestrelor sud II şi nord III precum şi sud IV. Fereastra sud II cu scene din viaţa Mariei se deosebeşte însă de aceste grupe atât din punct de vedere coloristic cât şi prin compoziţia ciclului, dispusă de la bun început în patru compartimente. De aceea a fost datată de Becksmann în 1300^[7].

Datarea corului de către Dehio, care s-a dovedit a fi eronată, l-a determinat pe Walter Bernhardt să susţină până în 1995 o cronologie a executării vitraliilor în intervalul dintre 1330 şi 1350. În 1993/94 rezultatele sale au fost contrazise de analiza dendrocronologică a lemnăriei acoperişului de cor, care provine în mare parte din anul 1352, dar conţine şi unele resturi ale unui sistem de susţinere din 1297^[8]. Construcţia corului progresase deja în 1296, conform acestor analize, până la înălţimea trafoarelor ferestrelor. Resturi de schelă provenită din stejari tăiaţi între anii 1295 şi 1296 s-au găsit atât la înălţimea capetelor contraforturilor dintre ferestrele cu două compartimente nord IV şi V cât şi în preajma vârfului de modenatură ale ferestrei nord II. Poziţia acestor resturi relevă faptul că şi lăţimea ferestrelor cu patru compartimente corespundea pe la 1300 dimensiunilor actuale. Aceste rezultate demonstrează pentru majoritatea cercetătorilor o edificare a corului la finele secolului al XIII-lea. Dintr-un motiv necunoscut, acoperişul corului a fost reînnoit în 1352^[9]. Doar Hannelore şi Rainer Jooß presupun că ferestrele largi ale corului datează din 1350 şi aparţin de fapt unei faze de reconstrucţie şi reboltire a corului^[10]. Noul stadiu de cercetare al cronologiei construcţiei a confirmat pentru Becksmann clasificarea vitraliilor de către Wentzel, care datase pictura după criterii stilistice în jurul anului 1300^[11]. Şi datarea modenaturii concordă cu această cronologie^[12], în cadrul căreia ferestrele actuale I, sud III şi nord II constituie prima fază a ansamblului. Această fază de execuţie a vitraliilor este datată de Becksmann, care nu renunţă cu totul la concluziile sale din 1992, pe la 1280/1290 şi atribuită unui atelier din Speyer^[13]. În conformitate cu Wentzel, Becksmann vede în aceste vitralii dovada unui proiect nerealizat al corului, care prevedea doar ferestre cu două compartimente longitudinale. Împotriva acestei teorii s-a declarat Michler, care susţine o datare unitară a corpului vechi de vitralii^[14]. Scenele ciclului mariologic de la sud II cu stafajele sale arhitectonice sunt datate de Becksmann datorită coloristicii şi a încadrării imaginilor pe la 1300^[15], cele ale ciclului cu scene cristologice înscrise în medalioane de la nord III în jurul datei 1350^[16]. Parello critică acest decalaj în datare şi susţine datorită concordanţelor tehnologice şi stilistice dintre panouri o datare unitară a ferestrelor sud II şi nord III, în perioada 1340/1350^[17]. După Parello doar fereastra tipologică (I) şi cea a martirilor (nord II) pot fi datate în 1300^[18].