Orbitoare în varietatea sa, arta Orientului Îndepărtat cuprinde o gamă largă, de la sculpturi colosale până la miniaturi splendide şi delicate. India, China şi Japonia îşi au propriul stil creativ, distinct.
Prima civilizaţie apărută pe Valea Indusului a început să înflorească aproximativ din anul 2500 î.Hr. S-au creat câteva sculpturi remarcabile şi planuri de dezvoltare a oraşelor, înainte de dispariţia cauzată probabil de invazia unor triburi arabe. În cele din urmă, arienii au ajuns să domine nordul Indiei, dar nu au lăsat urme ale niciunei arte distincte, vreme de mai bine de o mie de ani. O preocupare artistică majoră nu a avut loc decât în secolul al III-lea î.Hr.
Arta indiană
Încă de la începuturile ei, arta indiană a manifestat puternice influenţe religioase, reflectând o concepţie care a făcut din India locul de naştere al hinduismului, jainismului şi budismului. Vechii indieni trăiau un sentiment puternic faţă de tot ceea ce însemna viaţă şi arta cea mai cunoscută era sculptura. Sculpturile erau, de obicei, elegante, opulente, prezentând o carnaţie splenidă, ce sugera o dezvoltare organică, dar care încă nu atinsese maturitatea.
Aceste caracteristici nu erau complet prezente în sculpturile indiene timpurii, realizate de către urmaşii austerei religii budiste. La început, reprezentarea lui Buddha era chiar interzisă; când acest lucru a devenit posibil, influenţele puternice greceşti în provincia de nord-vest, Gandhara, au creat imagini parţial elenizate ale lui Buddha, într-un stil greco-budist, care s-a răspândit pe arii extinse.
Un alt stil, relativ moderat, a continuat în perioada clasică Gupta (320-600 d.Hr.), deşi budismul absorbise deja multe alte elemente mitice, cum ar fi cele yakshi (femeia cu trei spirite, reprezentată de sculptorii budişti într-un mod lipsit de austeritate, ca nişte dansatoare voluptoase, cu piept bine evidenţiat).
Sensul indian de parcurgere a vieţii a fost reprezentat în picturile murale din peşterile din Ajanta, unde grupuri nesfârşite de personaje roiesc peste tot pe pereţi, într-o evocare plină de culoare a vieţii indiene. Până şi arhitectura indiană poate fi descrisă ca o formă a sculpturii. Multe dintre cele mai celebre pagode şi temple nu au fost pur şi simplu clădite, ci săpate în piatră şi apoi decorate cu sculpturi.
Acest stil este prezent mai ales în miile de temple clădite în perioada renaşterii hinduse, aproximativ între 600-1200 d.Hr. Supraetajate, cu turnuri care doreau să imite munţii şi acoperite cu o mulţime de personaje sculptate, temple ca cele de la Mamallapuran şi Ellura reprezintă unele dintre cele mai extraordinare creaţii ale artei indiene
Atât arta budistă cât şi cea hindusă au avut influenţe şi dincolo de hotarele Indiei. Cel mai mare templu hindus construit în Cambodgia între secolele X-XII este templul Angkor Wat. Construcţie vastă, un complex dens de "munţi" sculptaţi în formă de con, cu un "vârf" central, înalt cam de 60 de metri. A fost ridicată cu intenţia de a combina un templu cu palatul zeului-rege Khmer. Dintre templele budiste, probabil că cel mai monumental este pagoda construită în secolul al IX-lea, ridicată în jurul şi deasupra unui deal din Borobudur, în Java, decorată cu basoreliefuri. Şi în alte regiuni, mai ales în Tibet, China şi Japonia, budismul a creat tradiţii artistice complexe şi variate.
Influenţele islamice
În India, tradiţia artistică dominantă a fost modificată de prezenţa unei religii importante: islamismul. Invadatorii arabi au introdus islamismul încă din secolul VIII, însă cel mai puternic impact artistic a fost resimţit sub domnia împăraţilor moguli, care au domnit peste cea mai mare parte a Indiei începând din secolul al XVI-lea. Moschee magnifice şi monumente funerare impresionante au fost construite mai ales de Akbar (1556-1605) şi de succesorii lui, Jahangir şi şahul Jahan.
Arta miniaturilor a fost introdusă din Persia tot de către moguli. "Miniaturile" nu sunt neapărat mici; termenul descrie pur şi simplu anumite ilustraţii pictate, de orice dimensiune. Pentru crearea acestora, împăratul Akbar a angajat artişti (în mare parte hinduşi) din întreaga Indie. În atelierele acestora a luat naştere un nou stil, mai viguros şi mult mai descriptiv decât arta decorativă persană. Strălucitoare şi pline de acţiune, miniaturile au redat, ca un tablou viu, viaţa Indiei înainte de domnia lui Aurangzeb (1658-1707), al cărui fundamentalism musulman intolerant a distrus printre multe altele şi tradiţia artistică a miniaturilor.
Arta în China
Dintre toate culturile, cea chineză a avut cea mai îndelungată tradiţie neîntreruptă. Cuceritorii nu au distrus niciodată stilul chinezesc de viaţă şi influenţele externe au vitalizat arta chineză, fără a-i distruge trăsăturile esenţiale. Unele caracteristici ale artei chineze, cum ar fi înclinaţia pentru o gamă coloristică subtilă sau textura netedă a jadului, sunt regăsite încă din preistorie. Marea artă chineză datează însă din 1500 î.Hr., în timpul dinastiei Shang, când se afla în circulaţie o versiune timpurie a manuscriselor chineze şi conducătorul îşi câştigase rolul său semidivin, de "fiu al cerului".
În perioada ce a durat cam 500 de ani, chinezii au creat vase robuste din bronz, cu un aspect aproape sinistru, concepute pentru a aduce ofrande strămoşilor. Aceste vase sunt intens decorate cu simboluri care par a fi abstracte, dar sunt de fapt reprezentări foarte simplificate şi stilizate ale creaturilor mitice, cum ar fi dragonii. Venerarea strămoşilor şi a trecutului, caracteristică şi pentru alte culturi, a rămas una din marile preocupări chineze. Sensul magic, învăluit de mistere, al artei dinastiei Shang, s-a atenuat în arta chineză târzie, mai detaşată şi mai contemplativă.
Bronz, jad şi lac
Tradiţia Shang s-a resimţit în continuare şi în perioada Chou şi a statului războinic (1027-221 î.Hr.). Chinezii realizau statuete din bronz reprezentând oameni şi alte creaturi. Ei şi-au perfecţionat şi măiestria în prelucrarea jadului şi lăcuire. Lucrările din aceste materiale erau însă scumpe, deoarece jadul trebuia importat şi era dificil de prelucrat, iar lăcuirea era un proces îndelungat. De obicei, lăcuirea se realiza prin acoperirea unui obiect din lemn cu seva procesată a unui copac. Fiecare strat de lac trebuia să fie uscat înainte de aplicarea următorului şi, uneori, era nevoie de multe asemenea straturi, chiar sute. Prin lăcuire se puteau însă obţine efecte decorative extrem de subtile şi produsul finit avea o strălucire unică.
China a fost unificată, după secole de dezbinare, de sălbaticul împărat Ch'in (221-209 î.Hr.). Reputaţia lui de grandoman, aproape alienat, a fost confirmată de descoperirile arheologice din 1974 care au adus la lumină o mică armată cu ostaşi din teracotă (ceramică mată), în dimensiune naturală, îngropată alături de împărat şi care trebuia să-l apere în viaţa de apoi.
Dinastia Han
În timpul dinastiei Han (209-270 d.Hr.), China era un vast imperiu, cu o societate foarte sofisticată. Confucianismul, un sistem filosofic etic care propovăduia moderaţia şi responsabilitatea faţă de familie şi stat, a influenţat puternic concepţia chinezilor (în special a funcţionarilor învăţaţi, creaţi de un sistem de examinare civil). Fiind, deseori, ei înşişi pictori şi poeţi, au jucat un rol important în dezvoltarea tradiţiilor artistice chineze. Alte elemente au fost furnizate de un cult mai intuitiv, mai magic şi mai naturalist: taoismul, creat şi el în decursul perioadei Han.
Arta perioadei Han este cunoscută mai ales prin obiectele care însoţeau cavourile şi care includeau îmbrăcăminte, bijuterii şi cosmetice, dar şi personaje din bronz, basoreliefuri şi ţigle mulate pe acestea. Au apărut primele sculpturi în piatră, de dimensiuni monumentale, care în curând au devenit un lucru obişnuit, o dată cu câştigarea terenului de către budism. Această religie, originară din India, a reprezentat sursa de inspiraţie pentru multe stiluri şi curente şi chiar tehnici artistice chinezeşti, din ale căror realizări trebuie amintite templele şi sculpturile din Yuankang, create direct în piatră, după vechea modă indiană.
Deşi puţine picturi chineze din această perioadă au supravieţuit, se ştie că pictura era deja bine dezvoltată în perioada dinastiei Han, caracterizată prin trăsăturile fine, libere dar delicate ale penelului. Pictura a devenit o artă practicată pe scară largă şi de-a lungul secolelor au apărut mulţi mari artişti, şcoli şi curente. Înclinaţia pentru peisaje, mai ales cele montane, a fost puternică, importanţa acestei teme în arta chineză nefiind egalată de vreo altă cultură. Picturile ilustrau adeseori poeme sau alte scrieri, a căror caligrafie minunată era considerată o artă în sine. Pictura chinezească a prezentat întotdeauna lucruri reale, cum ar fi oameni sau peisaje, însă avea ca scop imortalizarea spiritului esenţial sau mai degrabă de a transmite o anumită stare, decât de a reda detaliile.
Ceramica şi porţelanul
În ciuda faptului că ceramica avea o tradiţie de mai multe mii de ani, ea a devenit cu adevărat o artă originală şi vitală de-a lungul erei T'ang (618-906 d.Hr.). Au apărut multe forme noi acoperite cu glazuri care le transformau mult înfăţişarea iniţială. Printre mărfurile cele mai căutate ale perioadei T'ang sunt ilustraţiile de cavou care posedă toată puterea şi vigoarea marilor sculpturi. Ele reprezintă o gamă foarte variată de oameni şi animale, printre care merită să fie amintiţi splendizii cai ai dinastiei T'ang.
La începutul perioadei T'ang, chinezii au descoperit metoda de producere a porţelanului. Subţire, dur, neted, de un alb pur şi translucid, el a devenit de neegalat ca eleganţă. Sub dinastia Sung (960-1260) şi a dinastiilor următoare, decoraţiunile aplicate i-au conferit o frumuseţe deosebită. Faimosul porţelan "alb şi albastru" a fost mult îmbunătăţit în timpul dinastiei mongole Yuan (1260-1368).
În timpul dinastiei Sung, chinezii colecţionau lucrări aparţinând dinastiilor anterioare şi artiştii apelau adeseori la stilurile unor vremuri de mult apuse. Cu toate acestea, mare parte a artei Ming (1368-1644) şi Ch'ing timpurii (1644-1912) are o înaltă ţinută calitativă, dar vitalitatea creativă a suferit un uşor declin.
Arta japoneză
Dezvoltarea Japoniei a fost determinată de faptul că ea a fost izolată de marile civilizaţii, cu excepţia Chinei. Încă din secolele V şi VI, când ideile despre guvernare, literatură, diferitele ramuri ale artei şi religia budistă au pătruns în forţă în Japonia, influenţele chineze au devenit foarte importante. Oricum, geniul japonez a adăugat tuturor acestor importuri propria trăsătură naţională. De exemplu, în sculptura japoneză portretele au devenit curând mult mai semnificative decât erau în China.
Artizanatul
Pictura japoneză era şi ea complet diferită, deseori reprezentând scene de acţiune violente, străine tradiţiilor chineze. Ascuţimea simţului artistic japonez a afectat aproape toate laturile vieţii japoneze, de la fastuosul ritual al servirii ceaiului până la cel al aranjării florilor. Gustul japonezilor pentru artizanatul miniatural s-a făcut simţit chiar în articolele de zi cu zi, de exemplu în splendidele "netsuke" sculptate (mici piroane cu care se prindeau diverse obiecte de cercevele).
În pictură, japonezii au preferat culorile plate dar izbitoare şi contururile ferme, pline de vitalitate. Acestea puteau fi observate pe pergamente şi paravane, nişte piese de mobilier, printre puţinele obiecte admise în interiorul auster al căminelor japoneze. Împodobite cu frunze aurite, efectul era şi mai frapant.
Pentru occidentali, cele mai comune dar şi cele mai admirate exemplare ale artei japoneze sunt gravurile colorate, produse după secolul al XVIII-lea. Acestea au fost create prin transferarea unei schiţe a artistului pe o bucată de lemn care, după ce a fost gravată şi înscrisă, va reproduce exact acelaşi desen de mai multe ori, conferindu-i astfel potenţialul de a fi vizionată pe scară largă.
Reflectând valorile unei perioade de calm şi linişte, a perioadei Tokugawa, în timpul căreia viaţa la oraş a înflorit şi s-a creat o adevărată clasă mijlocie, gravurile reprezentau ilustraţii inspirate din viaţa obişnuită, scene teatrale, întâmplări sentimentale sau chiar amoroase. Clasa superioară japoneză a dispreţuit acest gen de artă, considerând-o ieftină şi populară. Însă o dată ajunse în Occident, gravurile au avut o influenţă majoră asupra direcţiei ulterioare de dezvoltare a picturii europene şi artişti ca Hokusai, împreună cu mulţi alţi mari maeştri gravori, sunt astăzi recunoscuţi ca figuri proeminente în istoria artei.
